Niciodată nu știm ce se ascunde în fiecare dintre noi. În urmă cu ceva timp, mi-am dat seama cu adevărat de acest lucru. Nu știam că pot, nu știam ce sunt, nu știam CINE sunt. Nici acum nu știu cu adevărat, însă stiu, că prin scris, am început să mă descopăr.
Întotdeauna L-am purtat pe Dumnezeu în suflet. Deși am trecut prin momente grele, dramatice chiar, nu L-am renegat niciodată. Iar El, Dumnezeu, m-a răsplătit cu acest har, harul de a scrie. Nu voi uita niciodată momentul acestei revelații. Eram la Biserică, la slujbă, iar gândurile au început să mă cuprindă , apoi să se așeze sub formă de versuri. Nu eram pregătit cu foaie și pix, nu aveam pe ce să scriu, așa că am apelat la o foaie din Biserica unde se scriu acatistele. Apoi, totul a decurs firesc. Momentele de inspirație (consider divină), mă urmăresc în situații dintre cele mai neașteptate. Nu pot decât să mulțumesc divinității pentru acest lucru.
Deci…prima mea „carte” este o poezie scrisă pe un acatist , iar îndrumătorul meu este Dumnezeu.
Poezia urmează un rost, dincolo de creație, în care exprimarea are scopul de a explora și formula procese de conștiință și de a scoate la suprafață ceea ce este ascuns și cameleonic, dat la o parte de noi sau de ceilalți în tumultul vieții moderne.
A scrie despre propriile gânduri, sentimente este o arta a vindecării sau măcar a recuperării propriei ființe. Rezolvarea propriilor conflicte existențiale este esențială în ziua de astăzi. Prin scris, prin poezie, sper să reușesc. Mi-a trebuit curaj să mă așez în fata colii goale de hârtie și să mă „autodenunț” , să îmi exprim stările de teama, agonie, pendulare. Acum , sunt fericit că am făcut-o.
La început am scris pentru mine, acum scriu și pentru cei care pot învăța ceva din trăirile mele, din suferința mea